Cronica unui triumf, care se vrea molipsitor
O fetiță a găsit un broscoi, care a convins-o că devine prinț, dacă îl iubește necondiționat și i se supune întocmai, îndeplinindu-i dorințele cu dedicație. Transformarea lui întârzia, dorințele deveneau tot mai obraznice, în timp ce suferințele pe care le provoca se amplificau, stingând lumina fetei. Până într-o zi în care a decis altfel…
Cifre, nu povești și povești printre cifre
„O femeie trebuie să tolereze violența pentru a-și păstra familia.”, consideră peste 27% dintre bărbați și peste 17% femei, și „Sunt momente când o femeie trebuie bătută.”, este părerea a peste 41% bărbați și a peste 19% femei, arată Studiul Images, cu referire la percepții privind violența în bază de gen în Republica Moldova.
| Stereotipurile de gen alimentează inegalitățile și pot amplifica riscul de violență în bază de gen. |
Acestea au la bază alte frustrări stereotipice despre roluri de gen, care, în cifre, creează sumbrul și limitativul tablou: „Pentru o femeie, cel mai important lucru este să aibă grijă de casă și să gătească pentru familia ei.”, idee confirmată de peste 90% bărbați și peste 81% femei.
Drumul de la afirmații la acțiuni este adesea scurt, mult prea scurt pentru agresorii familiali, care mânuiesc viața și soarta partenerei mai necruțător decât pe cea a unui obiect neînsuflețit. Și chiar dacă nu sunt prieteni nici de departe cu înțelepciunea populară, un proverb de toată rușinea îi bântuiește atât pe ei, cât și pe cele care cad sub influența lor nefastă și manipulatorie: „Femeia nebătută este ca casa nemăturată.”
Piatra din casă: totul începea prin Bluetooth
„Discutabil când începea soarta mea de toată mila: în momentul când sora viitorului meu soț îi trimitea poza mea prin Bluetooth, cum era pe atunci moda, să vadă dacă îi plac, noi având o prietenă comună, sau încă acasă, unde eram poreclită Constanța nebuna, de părinții mei, mai ales de mama, care niciodată nu m-a iubit și mereu a făcut asta demonstrativ, în favoarea altor frați și surori. Cineva era copia mamei, cineva copia tatălui, alții erau băieți și cumva la noi în familie era necondiționat clar că „ei merită”, numai eu purtam prenumele și semănam cu străbunica pe linie paternă, cu care mama nu se înțelegea și, de parcă de copii depinde cu cine seamănă ei, mai eram nu doar învinuită de asta, dar și umilită, desconsiderată, respinsă.”, ne povestește cu voce vădit interogativă Constanța*, o femeie locuitoare a unui raion din nordul țării.
Mărturisirile ei continuă cu amintiri despre cum părinții depuneau toate eforturile pentru a o mărita de la 17 ani, motivul invocat fiind că-s prea multe fete în casă pentru a sta pe gânduri, doar că nu le-a reușit din prima, iscându-se la mijloc o neînțelegere cu potențialii socri, ziși mari, tot după datina noastră străbună, nu întocmai bună.
Le-a reușit însă dintr-a doua încercare, la 19 ani, când vestea despre faptul că un tânăr, un necunoscut de fapt, îi făcuse marea favoare de a-i acorda atenție, grație unei fotografii.
„Mi-au demonstrat atât de clar că sunt în plus și de niciun folos, încât nici n-am stat pe gânduri când el, apropo foarte repede, mi-a propus căsătorie.
Dacă vă așteptați la multe episoade de serial până la momentul violenței, greșiți – chiar înainte de nuntă, am mers la câștig, la Moscova, unde am primit prima mamă de bătaie, de mi-a smuls părul din cap, pentru că îl dezvelisem prin somn. Șoc, dar și îndoieli foarte bine argumentate de copila neiubită din mine, că asta merit, că nu merit dragoste și că asta e soarta, că-i rușine să revin acasă, că-i rușine să se afle în sat despre desfacerea logodnei, că trebuie să dovedesc părinților mei și mie însămi că pot duce ceva până la capăt.”, continuă protagonista.
Pseudoargumentele ei prind contururi mai serioase și mai periculoase atunci când se convinge pe sine de faptul că îl poate corecta, că ea are menirea de salvatoare a acestui „om bun”, care a avut marele nenoroc să se simtă așa din cauza copilăriei sale și că totul va fi bine, într-un viitor apropiat, care tot nu se mai apropia…
Violența naște violență
„Despre copilăria și adolescența lui cunoșteam și de la el, și de prin sat, că era maltratat de bărbatul care îl creștea, pentru că aflase că mama sa îl făcuse cu altul. Toți știau, numai el nu știa, nu credea, până la 30 de ani, când mama sa decide să-i facă cunoștință cu tatăl biologic. Când a aflat, eram îngrozită, știam că vine și mă bate pe mine „penru asta”, căci eu trebuia să răspund de toate.
Cruzimea aplicată asupra lor, căci, fratele său este la fel, au ales să o proiecteze pe alții ulterior., concluzionează Constanța.
Gândul acesta m-a vizitat ades, în serile în care proiectam cum va fi băiatul meu, băiatul nostru, dacă e să fim corecți până la urmă, el fiind copilul mai mare, care a asistat la majoritatea scenelor de violență, uneori cu strigăte de frică, alteori imobilizat de șoc într-un colț, iar mai apoi ghidat de gândul de a mă convinge să-l părăsesc pe cel care îi era tată. Dar până acolo, cale lungă, cu bătăi sistematice, tot mai sofisticate metode.”
Răspunsuri la întrebări fără de răspuns
„De obicei, totul începea de la întrebări. Carnea deja tremura pe mine. Eu știam deja că urmează bătaia, nu știam doar momentul. Adresa întrebări și în momentul în care decidea că nu-i place răspunsul, urma lovitura. Cel mai frecvent, acestea erau întrebări fără răspunsuri: „De ce ești tu așa o cățea?”; „De ce ești tu așa curvă?”. Orice răspuns mă inculpa: dacă ziceam că nu sunt, înseamna că-l contraziceam, dar nu e voie să-ți contrazici bărbatul, dacă bâlbâiam ceva, înseamnă că recunoșteam că sunt cum zicea, dacă nu răspundeam, înseamnă că nu-l stimam. Gândit pentru capcană, siguranța bătăii era, avea nevoie doar de argument, care să-i servească drept îndreptățire, că eu sunt vinovată că o primesc.
| Alcoolul nu este cauză a violenței de gen, este doar factor declanșator. Ura, intenția agresorul o are și treaz, se intensifică mai des la beție. |
Detaliul de completare era să fie beat. Asta tot mă amăgea cumva să nu plec, pentru că treaz își cerea scuze, manifesta regrete, promitea că nu mai face așa. Până data viitoare…
Și însărcinată mă bătea așa de tare, încât exista mereu un risc iminent de pierdere a sarcinii. Papaverinul este sinonimul sarcinii mele, care a produs probleme la naștere.
După ce apare fata, pe care categoric nu și-a dorit-o de cum a aflat că e fată, bătăile au devenit și mai și.”, explică Constanța.
Pasărea nu găsea ieșirea nici din colivia deschisă
În această perioadă, încercările de evadare dau de știre, chiar dacă apar și se sting la fel de subit. Mai întâi de toate, încearcă să-și lase copiii cu mama, care, vă amintiți, nu prea o agreează, și respectiv, chiar dacă fiica îi promitea că îi ia în curând, doar să-și aranjeze situația cu angajarea, nu-i tolera decât câteva zile.
„Mă gândeam că mai bine revin acolo unde mă bate, dar se jură că mă iubește, decât acolo unde îmi spun repetat că nu am loc. Îi dădeam, totuși, crezare de fiecare dată. Continuam visul urât, pe care îl credeam frumos, despre faptul că se va schimba prin răbdarea mea, că el, de fapt, nu-i așa. Dar de câte ori m-am învinuit că în mine e problema!
| Atât violența psihologică, cât și violența economică, se manifestă des alături de cazurile de violență fizică. |
Să vă mai zic că nu aveam banul meu? Eu portmoneu nu aveam, căci, mi-a fost luat și explicat clar: banii sunt ai lui, stau la el, el are portmoneu, pentru că este bărbatul în casă și știe ce face cu banii. Că să-mi dea și mie bani, m-a impus să las copiii cu cineva, ca să merg și eu la câștig la Moscova din nou, unde iarăși mi-a dat o bătaie asemenea cu moartea, pentru că i s-a părut că aș fi zis ceva, spus de altă persoană, de fapt.
Nu puteam declara la poliție și pentru că polițist de sector era moșul lui, care l-a scos ilegal din multe belele, precis că mă omora, dar nici de moarte nu mă temeam deja, cât de faptul că să nu rămân invalidă, cu copiii neajutorați.
În această perioadă, băiatul începe „lupta pentru mine”, copil mic, care mă chema mereu acasă și mă ruga să locuim aparte. La cinci ani de la căsătorie, fac prima tentativă de divorț, dar repede mi-am retras cererea.”, recunoaște femeia.
Cercetările arată că o femeie, victimă a violenței domestice, încearcă să plece în medie de 7 ori, înainte să o facă cu succes (statistici realizate în SUA, dar aplicabile și la noi). Ceea ce contează să înțelegem sunt motivele ei, pentru a evita blamarea victimei.
„Motivele sau cauzele din care victimele nu pleacă sunt multiple și diverse. Laitmotive se atestă, totuși. Frica de violenţa agresorului, care adesea devine și mai acceptuată la încercări de evadare, lipsa unor soluţii locative convenabile, care să asigure siguranţă pentru victima femeie şi pentru copii, totodată, lipsa unor alternative reale pentru asistenţa financiară şi profesională, precum și lipsa unor soluţii convenabile de asistenţă juridică. Să nu neglijăm și alte aspecte, cum ar fi senzaţia de imobilitate apărută din cauza traumei psihologice şi fizice, păstrarea speranţei şi încrederii în promisiunile de schimbare ale agresorului, faptul că victimei i se spune că violenţa este mai ales vina ei, că ar fi putut să oprească abuzul, conformându-se cererilor agresorului, și, desigur, credinţa în valori care încurajează păstrarea unităţii familiale, indiferent de costuri.”, precizează Nelea Panfil, psihologa, psihoterapeută sistemică de cuplu si familie.
Să iertăm de 70 de ori câte 7?
Adesea, vocile din preajma victimelor violenței invocă motive religioase de a nu părăsi agresorul. Este oare îndreptățită situația de credință sau este o interpretare denaturată, precum multe altele, interpretate greșit?
„Ce ar semnifica cea mai puternică învățătură biblică despre iertare? Iertarea este o virtute și este văzută ca un act de eliberare și vindecare. În creștinism, iertarea este o responsabilitate continuă cu o referire specifică la „să ierți de 70 de ori câte 7” (Matei, 18,22), care ne spune că iertarea trebuie să fie nelimitată, cu o nuanță specificată – îl iertăm , ne rugăm pentru el, dar are îndatorirea să se corecteze, să nu mai repete.
Totodată, în cazuri legate de violență în familie, iertarea se rezumă la fapta sufletească de a nu ține ură pe om, dar nu dictează nicidecum continuarea relației. Dar de unul ca acesta să ne depărtăm, precum spune Sf. Ap. Pavel:„Scoateți afară dintre voi pe cel rău.” (I Corinteni 5,13). Dumnezeu ne-a învățat să fim smeriți, dar și înțelepți, nu cu o smerenie oarbă. Deci, simplu vorbind: „Te iert de tot ce ai făcut, Dumnezeu știe ce face cu tine, dar nu mai putem fi împreună, îmi caut de viața mea. Iar ca amintire pentru cei care vor să conviețuiască frumos, să știți că Biblia spune că Avraam asculta de Sara și Sara de Avraam, deci, ambii fiind autorități în familie.”, explică părintele Maxim Teacă, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, orașul Fălești.
Tăcerea nu-i de aur
„Nu-mi cunoșteam pe deplin nici drepturile, dar urzeam deja planul de eliberare. La doi ani de la prima tentativă, am reușit să mă angajez la un centru educațional în oraș, nu la sat, unde locuiam. Îi mai studiasem deja psihologia și încet, am început să-l mint că o să mergem împreună în oraș, visul lui, când strângeam hainele, am adunat și de ale lui. Acolo, colegii mi-au oferit o cameră în care dormeam cu copiii de luni până vineri și reveneam în sat. Totodată, am rugat să-l angajeze fochist la școală, ca să nu aibă timp de băut și de umblat din urma noastră. A intuit ce vreau să fac, venea și făcea scandal la centrul respectiv, apoi a promis din nou că se schimbă. Drept că a început să mă bată mult mai rar, dar și mult mai tare. Starea mea de sănătate se agrava, aveam leșinuri, coaste rupte, hematomă la creier. A trebuit să-mi găsesc alt loc de muncă, unde nu prea putea veni și unde eram mai bine plătită. Când ziceam unor angajatori, cunoscuți că am probleme, ei rămâneau șocați, credeau că nu este violent, pentru că eu tăceam.”, continuă firul povestirii sale supraviețuitoarea violenței.
„Este important ca oricare femeie, care trece prin violență domestică să știe că legea este de partea ei și că sunt organizații care pot să-i ofere tot sprijinul necesar pentru a putea depăși situația oricât de complicată, cu care se confruntă. Este suficient să declare.”, asigură Nicoleta Cocoță, consilieră juridică Centrul de Drept al Femeilor.
Până când violența ne va despărți
„O dată, m-a bătut așa de tare, încât am început a mă sufoca și atunci s-a oprit. Ulterior, m-a felicitat, chipurle am avut noroc că m-am învinețit, că urma să mă bată cu picioarele, dar a trebuit să se oprească.
| 3 din 4 femei (73%) au fost supuse unei forme de violență din partea partenerului intim. (Studiul „Bunăstarea și siguranța femeilor”, elaborat de către OSCE) |
După aceste acte mari de violență, inclusiv asupra copiilor, căci, dacă mă ascundeam, o primeau ei, mai ales fata, după angajarea într-o companie cu capital străin, de unde adesea mă ridicau colegii din leșin, decizia mea a fost mult mai fermă decât vreodată, inclusiv grație unei psihologe, care activa în organizație. Dumneaei avea (și are) simțul acuțit la termometrul emoțiilor altora. Mă lăuda atât de frecvent, încât eu credeam, la începuturi, că-și bate joc de mine, eu fiind/ considerându-mă o proastă, de nimic, vorba ceea – spune-i omului insistent zilnic că-i prost și te va crede.
Drept că alții, vorba ceea: multă lume – puțini oameni, în parcusul meu, în afară de dumneaei, au fost doi colegi alături, o tânără și un tânăr, care mă sprijineau. Nănașa noastră, de exemplu, ruda lui, îl învăța că așa e corect să mă educe.
Inclusiv în ziua în care am ieșit definitiv din casă și el ne-a ajuns din urmă, plângeam, imploram, urlam în stație, erau niște bărbați așa de masivi că ar fi putut să-l rețină cu un deget, dar ei nu au mișcat acel deget. Noi am fugit, totuși. Am luat avocată și toate s-au făcut mult mai repede decât am crezut.”
Floare la ureche
În seara din ajun, mi-am tăiat singură părul în baie și a doua zi l-am îndreptat la frizerie. Nu știu de ce…”
În cadrul mai multor discuții cu supraviețuitoare ale violenței, dar și cu asistente sociale comunitare, avocate care apără drepturile femeilor, s-a atestat faptul că supraviețuitoarelor violenței le este frecvent specific să-și schimbe completamente coafura în faza în care evadează definitiv din abuz. Pare a fi declarația lor despre o nouă viață și chiar identitate: liberă, îngrijită, care taie ceva, vopsește cum dorește, decide, se vede altfel în oglindă.
I will survive
„Cu timpul, avocata ne-a sprijinit și pe calea decăderii fostului soț din drepturi părintești, la o etapă la care copiii au mai crescut, ca să nu poată fi manipulați, ceea ce încerca frecvent să facă. Ei au povestit multe lucruri, bătăi la care au asistat, bătăi pe care le-au primit, cu crengi de salcâm, cu pumnii… Astfel, încât nu a fost nevoie de convins mult instanța. Mai întâi, se dezicea de ei, ca să-i facă să sufere, apoi, căuta numărul copiilor să-i manipuleze.
Liberi definitiv, m-am angajat în altă parte, unde activez și azi. Ne-am început traiul, de parcă am fost mereu doar noi. Mi-am reabilitat sănătate, drum lung, dar nu a fost imposibil. Și acum am flashback-uri, nu am uitat totul, dar nu trăiesc acolo. M-am angajat conform profesiei, între timp, am făcut studii universitare.
Peste ani, am revenit și la rochii, cât eram cu el, le-am îmbrăcat de două ori, la nunțile fratelui și a surorii lui, de ambele cazuri am primit bătaie „pentru cum arătam, ca o târfă”.
Tot în rochie eram când am întâlnit bărbatul vieții mele, actualul meu soț, cu care suntem împreună de 6 ani, creștem trei copii, eu zic doi ai mei și unul comun, el zice trei ai noștri, la fel zic și părinții lui, la fel zic copii, care îl numesc „tată”. El a fost foarte răbdător cu mine, să pomenim simplul fapt că dacă se apropia brusc să mă sărute, așa îi place lui să mă surprindă, eu mă speriam și el se speria mai tare decât mine de reacție. M-a ajutat să mă obișnuiesc, cu normalitatea, cu fericirea, în pofida amenințărilor fostului soț, care venea pe la poarta lui.
Normalitatea care se conturează la noi constă în faptul că ne sprijinim, ne spunem durerile, planurile, facem multe lucruri împreună, fie că-i spălat de vase, fie că-i adus de bani la casă.
Sunt obraznic de fericită și mândră de vârsta mea, alintată peste măsură, de bărbatul care locuia peste deal, care fusese în casa părinților mei de multe ori și niciodată nu ne întâlnisem, pentru că eu eram plecată cu soțul abuziv. Nu m-au părăsit toate fricile, cel mai mult am grijă de copiii mari, sunt atentă la toate reacțiile lor și-i învăț că violența nu-și are loc în viețile lor.
Ceea ce vreau să spun femeilor abuzate este că fericirea se află foarte aproape, maxim peste deal, trebuie doar să deschizi o ușă prin care ieși și se deschid cele prin care intri. E cum te-ai freza, pac și nu-i!
Coming out jurnalistic
Cu scuzele de rigoare pentru sinceritatea debordantă, trebuie să recunosc un lucru: a fost extrem de greu să ascund identitatea supraviețuitoarei, care este actual managera unei asociații obşteşti. A unei organizații a societății civile , care implementează proiecte, educă tineri și tinere, sprijină femei, mai ales victime/supraviețuitoare ale violenței. Clar că are același sindrom al salvatoarei, doar că a învățat unde merită să-l aplice. Era suficient să pronunțăm o singură silabă și toți, cel puțin din domeniu, ar fi recunoscut-o, dar ea nu-și dorește aceasta la moment.
Chiar dacă nu este dezvăluit numele real, fiți sigure că povestea e reală, este o femeie de succes, cu o carieră în ascensiune, cu trei copii mari și visuri de a-și procura o locuință mai mare și, glumește, de a respecta mai ușor deadline-urile proiectelor implementate. În orice caz, cu alte „probleme” decât broscoiul.
Autoare: Mariana Ionel
*pseudonim
** imagine simbol, sursa: https://pixabay.com/ro/
