„Într-o bună zi, providența ne aduce un dar. Darul suprem din acest univers, care se numește viață. Trebuie să fim recunoscători pentru acest dar și trebuie să știm cum să-l valorificăm. Eu încerc în măsura capacităților mele să fac lucrul acesta. În viață mă conduc de o expresie frumoasă a lui George Enescu: „Te înalț nu pentru a învinge, dar pentru a sluji.”
ION GAGIM: „Dar când mă uit așa în urmă, parcă văd ca o linie neîntreruptă viața mea, cu toate că, sigur, și are treptele sale. Parcă a mers așa ca o melodie neîntreruptă de când mă ține o minte, de când m-am născut, să spunem așa, până în clipa aceasta.”
„Eu am crescut într-o zonă, codrul, în Onișcani, satul Onișcani, raionul Călărași. Și pe mine m-a crescut, până la o anumită vârstă, cât am fost mic, bunicul meu Sofronie. Biserica din sat este o biserică foarte frumoasă, care n-a fost închisă niciodată în perioada sovietică. El m-a luat cu el la biserică, bunicul meu. M-a așezat undeva pe un scaun acolo și eu cumincior așteptam când se termină serviciul divin și urmăream tot ce se întâmplă acolo. Poveste în sensul profund, chiar aș spune, pentru că mă uitam la cupola aceasta a bisericii, pereții împodobiți cu picturile respective, sfinți, scene din Evanghelie și așa mai departe. De la balcon de sus cânta corul și mie mi se părea că cântă îngerii, parcă-s dirijați de Dumnezeu. Și-mi părea că în unul din momente chiar o să coboare aceste personaje de pe pereți. Eu cred că lucrul acesta mi-a format într-un anumit fel mentalitatea mea, nu în sens religios, nu în sensul acesta, fiecare are relațiile sale cu Dumnezeu, dar mă gândesc în sensul de a privi lucrurile larg.”
„Și într-o bună zi, tatăl mă întreabă, nu vrei să mergi să te înveți a cânta la acordeon? Haidem! Și tocmai se construise o casă de cultură nouă în acei ani și era un director care învăța niște băieței să cânte la acordeon. Și am intrat și eu în acel grup și în felul acesta am intrat în lumea muzicii, să spun o altă vrajă, o altă minune a lumii. Cântam, eu cântam, dar mi-era interesant ce cântă acolo înăuntru, anume, nu de ce, dar ce cântă. Și l-am desfăcut cu cleștele și l-am pus așa, interesant, adică am vrut să ajung până la taina sunetului. Și după aceea am plecat la școala pedagogică în Călărași, că era mai aproape decât de satul nostru, la vreo 20 de kilometri și am făcut acolo pedagogie muzicală. După absolvire, ne-au repartizat prin sate, prin școli, am lucrat un timp. După aceea m-au chemat la armată, cum să zic, am făcut serviciu militar, m-au rechemat la școala pedagogică în calitate de cadru didactic și am lucrat acolo un an de zile. La Bălți, aici s-a deschis pentru prima dată specializarea, specializarea pedagogiei muzicale, adică tocmai ceea ce făceam la Călărași. Și am venit aici în anul 1976 și mă aflu până în prezent. Mă aflu aici în Universitatea de Stat, am făcut aici studiile și am devenit un fel de șef de promoție și am fost lăsat la catedră. După un an sau doi de activitate la catedră, am făcut primul doctorat, candidat în știință, cum se numea atunci, la Moscova. M-am reîntors aici în calitate de lector universitar, pe urmă am fost alert șef de catedră vreo 12 ani, pe urmă, vreo 7-8 ani am fost decan în două rânduri, pe urmă am fost prorector pentru activitate științifică și, în sfârșit, rector. Adică am trecut toate etapele, să spun așa, toate treptele profesionale, fiind manager 30 de ani în această universitate. ”
„Dar, până la urmă, în esența ei, muzica este vocea umană, este vocea sufletului uman, pentru că exprimarea sufletului, noi ne exprimăm prin muzică. Ce este, de fapt, sunetul muzical? Este intonație. Dar ce este intonația? Intonația provine de la cuvântul ton, ce înseamnă tonus, adică energie interioară. Când omul se regăsește sau cunoaște-te pe tine însuți, cum spunea Socrates sau regăsește-te pe tine, cum spune Eminescu în Glosa, aceasta este și fericirea vieții până la urmă, pentru că acesta este și sensul vieții. Când tu te-ai regăsit pe acest pământ. Și eu mă simt ca o ființă în mijlocul acestui tablou care mă înconjoară minunat, fermecător, mistic până la urmă, maiestos în același timp și enigmatic. Care e locul meu aici? Pentru că eu privesc la acest tablou iară sub aspect de vibrații, de rezonanță, de sunete, de o muzică, spunând așa la figurat și fiecare din noi este o notă din această simfonie universală. Eu cred în om și atât, chiar dacă din acei care poate mi-au făcut nu chiar bine, dar sunt gen așa și nu din, nu mai spun, din invidii, mă rog, eu așa aș crede, pentru că n-am făcut nimănui nimic, iată, dar și oamenii, sigur, începând cu părinții, am avut niște părinți foarte cuminți. Eu n-am auzit niciodată la noi în familie ceastă. Știți ce înseamnă? Niciodată n-am auzit lucrul ăsta ceastă. Pe urmă, profesorii mei care am avut fericirea, chiar profesorii din școala noastră, din sat, de 8 ani, îmi păreau că cei mai buni, cei mai înțelepți, nici nu îți dădeam gând, atunci îți pui problema, mie nu-mi place profesorul ăsta sau ce înseamnă că nu-ți plac profesorul? El e sfânt pentru tine, gata.”
„Energia pe care o iradiezi, aceeași te așteaptă în jurul. Ai să fii ca ariciul, te așteaptă ariciul în jurul. Ai să iradiezi bucurie, iubire, prietenie, empatie, asta și o să-ți vină. Eu am, de fapt, două cuvinte care mă interesează în viața aceasta și tot interesul meu profesional a fost îndreptat spre ele. Acesta este omul și viața. Ce este omul și ce este viața omului, bineînțeles.”
Fii mai aproape de echipa TVN.md. Vino pe canalul nostru de Telegram și Instagram.
