Izolat, disperat, tot mai temător și imprevizil. Este imaginea lui Vladimir Putin la 70 de ani. Astăzi este ziua lui, dar nu are motive de sărbătoare. Din contră. De mai bine de șapte luni, armata sa este umilită în Ucraina, acolo unde își propusese o operațiune fulger, care să dureze doar câteva zile. În țară, se ridică tot mai multe voci împotriva sa după mobilizarea ratată, iar sancțiunile occidentale încep să afecteze și oamenii de rând. Războiul din Ucraina a făcut din liderul de la Kremlin un paria pe plan internațional, transmite realitatea.md.
Profesorul și autorul Mark Galeotti publică un articol pe site-ul BBC în care enumeră șapte momente-cheie care i-au marcat existența lui Vladimir Putin și i-au modelat gândirea antioccidentală, radicalizată în cei peste 22 de ani de când este în fruntea țării.
1964. Începe să practice judo
Născut într-un Leningrad încă marcat de asediul de 872 de zile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tânărul Vladimir era un băiat arțăgos la școală – cel mai bun prieten al său își amintea că „putea să se bată cu oricine” pentru că „nu îi era frică”. Cu toate acestea, un băiețel slab, dar curajos, într-un oraș invadat de bandele de stradă, avea nevoie de un avantaj și, la vârsta de 12 ani, a început să practice mai întâi sambo, o artă marțială rusă, și apoi judo. Era hotărât și disciplinat, iar la vârsta de 18 ani avea centura neagră la judo și un loc trei în competiția națională de juniori. De atunci, judo a făcut parte din personalitatea sa de „macho”, atent cultivată, dar i-a confirmat și convingerea sa timpurie că într-o lume periculoasă, trebuie să fii încrezător și să realizezi că atunci când o luptă este inevitabilă, „trebuie să lovești primul și să lovești atât de tare, încât adversarul tău să nu se mai ridice în picioare”, conform propriei sale mărturisiri.
1968. Intră în KGB
În general, oamenii evitau să meargă pe Liteini Prospekt nr. 4, acolo unde era sediul poliției politice, KGB, în Leningrad. Atât de mulți trecuseră prin celulele sale, unde fuseseră interogați înainte de a fi trimiși către lagărele de muncă din gulagurile epocii Stalin, încât circula o glumă amară: așa-numita „Bolșoi Dom”, „Casa Mare”, era cea mai înaltă clădire din Leningrad, deoarece se putea vedea Siberia de la subsolul său. Cu toate acestea, când avea 16 ani, Putin a intrat în clădire, a pășit pe covorul roșu până la recepție și l-a întrebat pe ofițerul – destul de uimit- din spatele biroului cum se poate înscrie în KGB. I s-a spus că trebuie să fi efectuat serviciul militar sau să aibă o diplomă, așa că a întrebat care diplomă era cea mai bună. De Drept, i s-a spus, și din acel moment, Putin a știut ce facultate va face, după care a fost recrutat în mod corespunzător.
Pentru Putin, bătăușul deștept de pe stradă, KGB-ul era cea mai mare bandă din oraș, care oferea securitate și avansare chiar și cuiva fără legături în partid, scrie profesorul Galeotti. Dar KGB-ul reprezenta și șansa de a fi acea persoană care influențează și zguduie lucruri – după cum el însuși spunea despre filmele de spionaj pe care le urmărea în adolescență. „Un spion putea decide soarta a mii de oameni”, constatase el cu admirație.
1989. Amenințarea mulțimii, la Dresda
Cu toate că își făcuse tot felul de speranțe, cariera lui Putin în KGB nu a fost niciodată cu adevărat remarcabilă. Era un muncitor serios, dar nu era acel pilot de mare clasă. S-a străduit să învețe limba germană, iar acest lucru i-a adus o numire la birourile de legătură ale KGB-ului din Dresda, în 1985. Acolo s-a complăcut într-o viață confortabilă de expat, dar în noiembrie 1989, regimul est-german a început să se prăbușească, cu o viteză șocantă. La 5 decembrie, o mulțime a înconjurat clădirea KGB din Dresda. Putin a sunat cu disperare la cea mai apropiată garnizoană a Armatei Roșii pentru a cere protecție, iar aceasta i-a răspuns neputincioasă:
„Nu putem face nimic fără ordin de la Moscova. Iar Moscova tace”.
Așa a învățat Putin să se teamă de prăbușirea bruscă a puterii și și-a promis să nu mai treacă niciodată prin ceea ce a simțit atunci că a fost o greșeală a liderului sovietic Mihail Gorbaciov, aceea de a nu răspunde cu rapiditate și determinare atunci când se confruntă cu opoziția.
1992. Negociatorul programului „Petrol contra hrană”
Putin va părăsi mai târziu KGB-ul, odată cu implozia Uniunii Sovietice, dar își asigură un post de consilier al noului primar reformist al orașului Sankt Petersburg. Economia era în cădere liberă, iar Putin a fost însărcinat să gestioneze un program destinat să-i ajute pe locuitorii orașului să se descurce cu viața grea. Urma să dea la schimb, pentru alimente, petrol și metale în valoare de 100 de milioane de dolari. În practică, nimeni n-a văzut mâncarea, dar, potrivit unei anchete rapid suprimate, Putin, prietenii săi și bandiții orașului au băgat banii în buzunar. În „sălbaticii ani ’90”, Putin a învățat rapid că influența politică era o marfă, iar nelegiuiții puteau fi aliați utili. Când toți cei din jurul său profitau de pe urma pozițiilor lor, de ce nu ar fi făcut-o și el?
2008. Invadarea Georgiei
Când Putin a devenit președinte al Rusiei, în 2000, a sperat să poată construi o relație pozitivă cu Occidentul – în condițiile sale, desigur, incluzând o sferă de influență în fosta Uniune Sovietică. În curând a fost dezamăgit, apoi furios și a fost încredințat că Occidentul încearcă în mod activ să izoleze și să înjosească Rusia.
Când președintele georgian Mihail Saakașvili a anunțat că țara sa vrea să adere la NATO, Putin a văzut roșu, iar încercarea georgiană de a recâștiga controlul asupra regiunii separatiste Osetia de Sud, susținută de Rusia, a devenit o scuză pentru o operațiune punitivă. În cinci zile, forțele rusești au spulberat armata georgiană și i-au impus lui Saakașvili o pace umilitoare. Occidentul a fost indignat, însă după numai un an, președintele american Barack Obama se oferea să „reseteze” relațiile cu Rusia, iar Moscova a primit chiar dreptul de a găzdui Cupa Mondială la fotbal în 2018. Pentru Putin, era clar că puterea face legea, iar un Occident slab și inconstant bombăne în primă instanță, dar în cele din urmă dă înapoi în fața unei voințe ferme.
2011-2013. Proteste la Moscova
Ideea larg răspândită – și plauzibilă – că alegerile parlamentare din 2011 au fost fraudate a declanșat proteste care au fost întețite atunci când Putin a anunțat că va candida pentru realegere în 2012. Cunoscute sub numele de „Protestele Bolotnaia”, după piața din Moscova unde se adunau protestatarii, acestea au reprezentat cea mai mare manifestare de opoziție publică de până acum sub regimul Putin. Convingerea sa a fost că mitingurile au fost inițiate, încurajate și dirijate de Washington, acuzând-o personal pe secretarul de stat american Hillary Clinton. Pentru Putin, aceasta era o dovadă că Occidentul nu mai poartă mănuși, că vine direct după el și că, de fapt, acum se află în război.
2020-2021. Izolat în pandemie
Atunci când Covid-19 a cuprins întreaga lume, Putin a intrat într-o izolare neobișnuită chiar și pentru autocrații excentrici. Oricine urma să se întâlnească cu el era izolat timp de două săptămâni, sub pază, și trebuia apoi să treacă printr-un coridor scăldat în lumină ultravioletă – menită să ucidă germenii – și cu aburi de dezinfectant. În acest timp, doar câțiva dintre aliați și consilierii lui au avut acces la el – în general, persoane slugarnice sau cu poziții radicale. Expus la mai puține opinii alternative, abia dacă și-a văzut propria țară. Așa i-a intrat în cap ideea că toate presupunerile sale sunt corecte și toate prejudecățile sale justificate. Semințele invadării Ucrainei erau deja plantate.
