Namir, un băiețel de 5 ani, cu un nume deosebit și cu o soartă marcantă. În povestea de astăzi, descoperim împreună cât efort depune un copil diagnosticat cu Tulburări din Spectrul Autism, ca să facă unele lucruri elementare, cele pe care semenii lui le fac mult mai ușor. E o experiență de viață și o muncă asiduă a părinților, care nu cedează și cred în viitorul luminos al copilului său.
DANIELA BOBEICA, mama lui Namir: „Bălți-Catranîc, la noi asta e obiectivul zilei. Eu pot să deschid o rută Bălți-Catranîc, dacă e să fim serioși. De cât timp? Mai intensiv de 4 ani, adică chiar zi de zi.”
Namir a fost un copil foarte dorit. Permanent mi-am dorit un băiat, în primul rând, cu un nume deosebit, cu un caracter deosebit. Și uite că așa și s-a întâmplat.
Namir s-a născut un copil perfect sănătos, 4,5 kilograme, 55 cm, copil de clasa 1 cum s-ar spune. Și deja la o lună de zile observam că scade foarte mult în greutate, nu înțelegeam care e problema. Ne-am adresat la foarte mulți specialiști, începând cu pediatric, neurologi, și tot așa mai departe, ortopezi, dat tot nu înțelegeam care e problema. Scade în greutate din motiv că vomită. La fiecare masa vomita.
Era pilorostenoză la copil, el a fost operat. Ne-au transferat cu ambulanța la Chișinău, acolo ne-au internat foarte repede. Operația a doua zi. Totul foarte repede a decurs, că nici nu am reușit să realizez prin câte momente a trecut copilul.
Pe la jumătate de an eu înțeleg că copilul meu nu stă pe așezate, iar din tot ce trebuie să facă un copil de jumătate de an, opt luni, el doar ținea căpșorul. Adică nu se întorcea, nu se târâia, nimic. Noi ne-am adresat la neurolog, care până în ziua de azi e neurologul nostru, iar ea mi-a spus că este o problemă, începem reabilitarea la Bălți, dacă nu se primește, ne transferăm la Chișinău. Copilul la 2 ani și 5 luni a început a merge, pentru că nouă ni s-a spus că dacă el nu va merge până la 2 ani și jumătate, noi facem diagnoză, grupă de paralizie cerebrală, cel mai slab grad. Dar noi l-am pus pe picioare. El a început a merge, dar după asta eu înțeleg că el nu numai fizic e problem, dar și cognitiv, moral, mintal, noi rămânem în urmă, asta se vede clar. Chiar și acolo unde ni s-au făcut evaluări, ni s-a spus că copilul tău are 2 ani, dar el gândește ca la un an.
90 de procente e că e autism. E o formă mai ușoară, dar e autism.
MIHAELA CIOBANU, psiholog Centrul de Reabilitare pentru Copii mun. Bălți: „Namir când a venit în incinta centrului, avea vârsta de 4 anișori, erau problem în dezvoltare, foarte vizibile. Copilul nu avea formate abilități de auto deservire, abilități de socializare cu copiii, era în permanență agitație, motricitatea fină era foarte scăzută, și motricitatea grosieră. Și deja pe parcursul aflării la noi în centru, el a parcurs un curs de reabilitare al mai multor specialiști. Aici este o muncă depusă în comun.
Namir, dă mie cățelul. Așa, ești bravo. Dă mie vaca. Bravo!
Eu ca psiholog pun mai mult accentul pe abilitățile de stabilirea a contactului vizual. Abilitățile de a cere obiecte, am pus foarte mult accent pe comunicarea non-verbală, pentru ca copilul să poate să arate obiectele dorite, să poate să arate cu degetul să poată să prezinte un interes pentru o jucărie, și deja abilități de dezvoltare cognitivă: culori, cifre, cantități, animale, fructe, legume.”
DANIELA BOBEICA, mama lui Namir: „Noi lucrăm acum, noi de toate facem. Tomatis, centrul de reabilitare, micropolarizare – căciulița, ceva medicamentos noi luăm din adausuri, logoped, psiholog, adică astea. Vrem să începem chinetoterapia, pentru că ea și pentru un copil perfect sănătos, ea tot ajută. Toate le încercăm, pentru că la dânsul încă nu e clar ce e. Și sincer să vă spun, chiar nu mă interesează ce e. Sincer nu mă interesează de la ce e: că e vaccine, că e anestezie, că a fost comportamentul lui așa, sau că a fost prea alintat, sau după intervențiile chirurgicale, și el a mai avut cytomegalovirus, diferite acolo au fost, un complet mare din câte au fost, dar nu mă interesează ce e, pentru mine e important ca copilul meu să meargă înainte. Dacă eu văd că noi mergem la un specialist care el are rezultate practic, în fiecare zi, începând cu culoarea roșie, terminând la sfârșit de săptămână cu violet, asta îs niște rezultate foarte bune, eu chiar mulțumesc și la specialist, și Dumnezeu, și la univers, și la toți care îs lângă mine, pentru că permanent când vedeam că, gata nu mai pot, nu mai am răbdare, nu mai am putere, nu mai vreau, iată anume în acel moment el mie îmi arăta rezultat.”
NINA MANEA, logoped Centrul de Reabilitare pentru Copii mun. Bălți: „Chiar dacă nu vorbește cu cuvinte, ați reușit totuși să observați el comunică cu cei din jur, poate să vină să te atingă, poate să îți întindă mâna ca să îți ceară ajutor. Da, sunt și anumite vocalizări. Totuși cred că e încă spontan, mai greu îi reușește ca să emită adultul în mișcările orale sau vocalizări. Dacă ne reușește să ajungem ca copilul să vorbească cursive, cu toate sunetele materne, asta cred că e ceva extraordinar, dar sunt rezultate foarte bune și atunci când copilul poate să comunice, poate să se facă înțeles”.
DANIELA BOBEICA, mama lui Namir: „Ca de exemplu ieșim cu copilul la un teren de joacă, au fost situații, căci sunt mămici care – nu te juca cu dânsul. Căci noi avem o problemă vizuală, strabism la ochișor, vederea e perfect bună, dar când sunt lumini mai aprinse, la el ochișorul fuge mai într-o parte, și iată când ochișorul așa a fugit, așa parcă l-a tras, vino încoace. – am vrut să-I spun, că asta nu e molipsitor, tot normal, nu e varicelă, nu e alergie, asta e tot normal, asta e specific.
Eu permanent am fost contra, ca un copil bolnav să fie cu un copil bolnav. Un copil deosebit, cu copii mai deosebiți. Ei trebuie încadrați normal. Ne-am mai adresat și în alte grădinițe, ni s-a spus nu. Nu o să dau nume la ce grădinițe, mi s-a spus, Nu. Nu, deoarece la noi mai mare problema e în părinți. Părinții nu vor. Zic bun, copilul meu nu mănâncă pe nimeni, nu o să facă nimic, asta e, nu înțeleg, de ce nu?! – Nu, pentru că noi nu avem suport de logoped-psiholog, asta e toată explicația lor. – noi nu avem suport, nouă nu ne dă statul, noi nu avem dreptul dacă copilul tău are nevoie de ajutor, de o susținere, de o persoană care să se ocupe cu el. Zic ok, bine. Și am ajuns la grădinița 37, mulțumesc doamnei Anastasia. Ea nu a văzut nimic în asta că copilul meu e mai deosebit. – Bine, nu e o problemă, da, hai să încercăm. Dar dacă o să se primească, dar eu îs sigură că o să se primească. Eu știu că o să se primească”.
ANGELA AVADENII, educatoarea grupei Prichindel, IET 37 Bălți: „Când a venit Namir în grupă, ei erau interesați. L-au văzut așa cu alți ochi, s-au uitat la el că a venit un copil nou, s-au apropiat de dânsul, au vrut să se joace cu el. Ei trebuie să vină și să socializeze cu mediul care este pentru că lor le va fi mai ușor în viitor, în viața lor”.
ANASTASIA ROTARI, directoarea IET 37 Bălți: „Avem cadre didactice calificate, avem cadre didactice de sprijin, avem logopezi, care oferă un climat și o abordare specială și implicarea lor contribuie multilateral asupra copiilor cu cerințe speciale, cât și copiilor tipici, cât și a părinților, cât și a întregului colectiv din instituția noastră.
Pot să spun veridic deja că avem o societate incluzivă, unde părinții acceptă că sunt copii speciali, și pas cu pas, umăr la umăr, susținem atât părintele, cât și copilul să se integreze cât mai ușor în procesul de adaptare, în procesul educațional.”
DANIELA BOBEICA, mama lui Namir: „Alături de mine în primul rând moral și spiritual asta e soțul, pentru că e un suport foarte mare. E un umăr care să nu fi fost, nu cred că reușeam. Și nu doar financiar, dar chiar și întrebarea lui – Dar ce ați făcut azi? Eu îi spun ce am făcut azi, dar eu îmi dau seama că mâine el iar o să mă întrebe ce am făcut și eu trebuie să îi spun altceva. Noi azi mai trebuie ceva să facem, ca să pot să spun mâine ce am făcut. Și în genere, dragostea lui față de Namir și al lui Namir față de el, asta e ceva foarte frumos. Soacra, mama mea. Mama mea din păcate permanent e peste hotare, dar soacra ea e din prima zi a lui Namir cum el a apărut, ea cunoaște toate situațiile lui, toate retrăielile lui, toate fericirile, pentru că pentru noi, atunci când copilul meu s-a ținut pe 2 secunde în picioare, la noi a fost așa o fericire, nici nu știu dacă mai există așa fericire.
Nu vreau să fiu posomorâtă, sau să nu mă pieptăn azi, că și așa am vai de capul meu câte problem, nu mi-o rămas doar să mă uit în oglindă. Nu. Ce vede copilul, el aceea face. Nu vreau copilul meu să mă vadă că plâng. Da, plâng. Nu pot spune că stau nopțile să le plâng, doar pentru că vă spun, nici până în ziua de azi nu accept că copilul meu are o problemă, pentru că eu știu că el o să treacă peste asta. Asta e doar un drum care trebuie de-l trecut. Și atât. Să vedeți când apare rezultatul cât e de frumos. Oricum Dumnezeu nu dă mai mult decât poți să duci”.
Fii mai aproape de echipa TVN.md. Vino pe canalul nostru de Telegram și Instagram.
